Temă de efectuat: elevii vor realiza un desen valorat în creion grafit (cu titlu și scurte denumiri) pe format A3, cu cele trei ordine ale arhitecturii Greciei antice.

Elevii vor prezenta tema efectuată pe grupul clasei pe Messenger pentru evaluare. Desenele vor fi semnate cu numele, prenumele elevului și clasa.

Arta Greciei antice

Aspecte generale

Arta greacă înflorește pe teritoriul vechii Elade, așezată în bazinul oriental al mării Mediterane datorită organizării economice și sociale înfloritoare a ”popoarelor mării” ce au navigat dincolo de țara lor întemeind colonii și ducând cu ei cultura și arta lor . Un rol important în evoluția artei grecești l-a avut religia politeistă antropomorfă (reprezentarea zeilor asemenea oamenilor) bazată pe mitologie și viața laică. Arta greacă nu este legată de puterea unui conducător ci este o artă a cetății (orașe state sau polis-uri) și o expresie a democrației. Arta greacă a format un ideal al perfecțiunii umane, a realității omului și vieții lui, imitând natura în mod realist dar și idealizând, căutând perfecțiunea formelor. Căutarea perfecțiunii atinge un moment culminant în perioada clasică a artei grecești în secolele V-IV Î.Hr.

Periodizare. perioada întunecată (Miceniană), perioada homerică sec.XII- VIII Î.Hr perioada arhaică sec.VII- VI Î.Hr, perioada clasică (clasicismul dezvoltat sec. V Î.Hr , clasicismul târziu sec. IV Î.Hr) perioada elenistică sec.III- I Î.Hr.

Arhitectura Greciei antice

Arhitectura este reprezentativă și exprimă cel mai bine spiritul raționalist al artei Greciei antice. Arhitectura ilustrează interesul grecilor pentru organizarea orașelor- cetate după principii estetice și funcționale

1. Ordinele de arhitectură

Pentru a obține frumusețea și perfecțiunea construcțiilor (din programul constructiv, mai ales a templelor) grecii au inventat ordinele de arhitectură ce reprezintă un raport armonios al elementelor construcției (coloana, capitelul, antablamentul, frontonul ș.a.)

Cele tri ordine (stiluri) sunt.doricul, ionicul și corinticul

Erehtheionul, Acropola din Atena

Templu Ionic, detaliu, reconstituire

Aspecte generale ale ordinelor Greciei antice

Ordinul doric e unul dintre cele trei ordine ale arhitecturii grecești antice și mai târziu romane; celelalte două ordine canonice fin cel ionic și cel corintic. Ordinul doric este cel mai ușor recunoscut prin capitelurile simple circulare din partea de sus a coloanelor. Originar din regiunea Dorică de vest a Greciei, este cel mai vechi și, în esență, cel mai simplu dintre ordine, chiar dacă are încă detalii complexe în antablamentul de mai sus. Coloanele dorice greceaști au caneluri sau o suprafață netedă, și nicio bază, căzând drept în stilobatul sau platforma pe care se afla templul sau altă clădire. Capitelul are o formă simplă circulară, sub o pernă pătrată care e foarte mare în versiunile timpurii, dar mai târziu mai restrânsă. Deasupra unei arhitrave simple, complexitatea vine în friză, unde cele două trăsături inițial unice ale ordinului doric, trigliful și gutele, care amintesc de grinzile construcțiilor din lemn care au precedat templele dorice din piatră.În piatră sunt pur ornamentale. Ordinul doric roman relativul neobișnuit și cel renascentist le-au păstrat și adesea au introdus straturi subțiri sau ornamente suplimentare, precum și de multe ori folosind coloane simple. Mai des, au folosit versiuni ale ordinului toscan, elaborate din motive naționaliste de scriitori renascentiști italieni, care este de fapt un doric simplificat, cu coloane necanelate și un antablament mai simplu, fără triglife sau gute. Ordinul doric a fost folosit mult în arhitectura neogreacă începând cu secolul al XVIII-lea, des fiind folosite versiuni grecești anterioare, cu coloane mai largi și fără baze. Arhitectul antic și istoricul în arhitectură Vitruvius asociază ordinul doric cu proporțiile masculine (cel ionic reprezentând feminitate). De asemenea, este în mod normal cel mai ieftin de folosit dintre ordine.

Ordinul ionic e unul dintre cele trei ordine canonice ale arhitecturii clasice, celelalte două fiind doricul și corinticul. Există două ordine mai puțin cunoscute: toscanul (un doric mai simplificat) și varianta mai bogată a corinticului, cunoscută ca ordinul compozit. Dintre cele trei ordine canonice clasice, ordinul ionic are cele mai înguste coloane. Capitelul ionic e caracterizat de folosirea volutelor. Coloanele ionice stau în mod normal pe o bază care separă fusul coloanei de stilobat sau platformă, în timp ce capitelul e decorat cu ove. Arhitectul și istoricul antic în arhitectură Vitruvius asociază ordinul ionic cu proporțiile feminine (doricul reprezentându-le pe cele masculine). Capitelul. Principalele caracteristici ale ordinului ionic sunt volutele capitelului său, care au fost subiectul unor dezbateri mult teoretice și practice, bazate pe un pasaj scurt și obscur al lui Vitruvius. Singurele instrumente necesare pentru proiectarea acestor caracteristici au fost o linie dreaptă, un unghi drept, șir (pentru stabilirea jumătăți de lungime) și o busolă. Sub volute, coloana ionică poate să aibă un guler larg sau o bandă care separă capitelul de fusul canelat. Inițial, volutele se așază într-un singur plan, apoi s-a văzut că pot să fie înclinate în colțuri. Caracteristica asta a ordinului ionic l-a făcut mai frumos decât ordinul doric pentru ochii critici din secolul al IV-lea î.Hr, înclinarea volutelor pe coloanele de colț a asigurat că se „citesc” în mod egal atunci când sunt văzute atât de pe fațada principală cât și pe cea laterală. Coloanele și antablamentul. Coloana ionică este întotdeauna mai zveltă decât cea dorică; deci, are mereu o bază: Coloanele ionice au înălțimea de opt sau nouă diametre de coloană. Coloanele ionice sunt cel mai adesea canelate. După o mică experimentare timpurie, numărul de caneluri ale fusului s-a stabilit la 24. Standardizarea asta a menținut canelarea într-o proporție familiară cu diametrul coloanei la orice scară, chiar și când înălțimea coloanei e exagerată. Antablamentul care se sprijină pe coloane are trei părți: o arhitravă simplă împărțită în două benzi sau, în general, trei, cu o friză care se sprijină pe ea, care poate să fie decorată bogat cu sculpturi și o cornișă. Sculpturile din friză sunt basoreliefuri narative, o caracteristică a ordinului ionic, în zona în care ordinul doric este articulat cu triglife. Ordinul ionic își are originea la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., în Ionia (echivalentă în general cu provincia modernă İzmir), precum și pe coasta de sud-vest și în insulele din Asia Mică, așezate de ionieni, unde se vorbea greaca ionică. Coloana ionică a fost folosită în Grecia continentală în secolul al V-lea î.Hr. Ordinul a fost cel mai popular în Perioada Arhaică (750-180 î.e.n.) în Ionia. Primul dintre marile temple ionice a fost Templul Herei din Samos, construit în jurul anilor 570–560 î.Hr. de arhitectul Rhoikos. A stat doar cu un deceniu înainte de a fi nivelat de un cutremur. Un templu ionic din secolul al VI-lea, care a supraviețuit mai mult timp, a fost Templul lui Artemis la Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Partenonul, deși se conformează în principal ordinului doric, are și unele elemente ionice. Un mod mai pur ionic care poate să fie văzut în Acropola ateniană este exemplificat la Erehteion. Arhitectul antic și istoricul în arhitectură roman Vitruvius asociază ordinul ionic cu feminitatea

Componentele ordinului ionic:

1 – antablamentul, 2 – coloana, 3 – frontonul, 4 – friza, 5 – arhitrava sau epistilul, 6 – capitelul (compus din abacă, volute și ove), 7 – fusul, 8 – baza, 9 – stilobatul, 10 – krepisul