Stilul Art Deco în arhitectură și design

Art Deco este o abreviere pentru expresia din franceză denumind Expoziția internațională de Arte Decorative și Industriale Moderne, care a avut loc la Paris în 1925 (Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes), respectiv desemnând o mișcare artistică a începutului secolului 20 în artele decorative, care a crescut ulterior în amplitudine și importanță, influențând ulterior semnificativ arhitectură, sculptură, modă, design interior și în artele vizuale pentru un sfert de secol.

Deși mișcarea a primit un nume doar în 1925, oscilând între mult mai cunoscutul atunci Style Moderne și acela de Art Deco, când era deja puternică conturată și definită, originea sa se găsește în perioada apogeului și a declinului mișcării artistice Art Nouveau, care a fost perioada așa-numită în Franța, La Belle Époque. Considerând stilul mișcării, produsele, artefactele, clădirile și influențele sale, durata temporală maximă a Art Deco a cuprins perioada dintre anii 1912 - 1940, cu diferite încercări ulterioare de revitalizare în anii postbelici 1950 și 1960, care au fost în mare parte nereușite, cu excepția recunoașterii valorii excepționale a mișcării artistice propriu-zise și a influenței sale asupra celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

Eclectism, influențe

Deși termenul de Art Deco a fost folosit prima dată în timpul expoziției de la Paris din 1925, nu a fost folosit pe o scară largă decât mult mai târziu, când a fost re-evaluat, primind un nou lustru și impuls spre recunoaștere și consacrare, care i-a fost conferit cu autoritate la „redescoperirea”, reconsiderarea și punerea sa în valoare din anii 1960.

La timpul său, practicanții a ceea ce era numit atunci Style Moderne, artiști plastici, designeri, couturieri și arhitecți de diferite orientări artistice anterioare, nu au lucrat ca un grup structurat, cu un program coerent, așa cum a avut, de pildă, mișcarea artistică relativ sincronă, Bauhaus. Neavând o unitate de spațiu, timp și manifest artistic, mișcarea artistică Art Deco este considerată a fi eclectică, fiind influențată de surse multiple.

Câteva dintre cele mai clare influențe ale sale provin din:

-faza timpurie a mișcării designului industrial funcțional, Wiener Werkstätte;

-arta „primitivă” din Africa sub-sahariană, a Egiptului Antic, a marilor civilizații americane precolumbiene;

-arta ne-naturalistă a Greciei Antice, în special sculptura și olăritul;

-formele multifațetate, fracționare și/sau cristaline ale decorațiilor curentelor artistice Cubism și Futurism;

-paleta coloristică a Fauvismului;

-forme „severe” de neo-clasicism întâlnite la artiști precum ar fi francezul Étienne-Louis Boullée sau germanul Karl Friedrich Schinkel;

-motive și forme animaliere sau de vegetație tropicală;

-forme geometrice de tipul ziguratelor și a cristalelor;

-motive stilizate de fântâni, începând cu cele de sorginte baroc;

-orice este asociat cu muzica de jazz, epoca acestuia sau cu adjectivul „jazzy”;

-formele feminine atletice „moderne”, contrastând între feminitate și atletic;

-forme ale unor obiecte și structuri generate de era tehnologică a secolului 20, așa cum ar

fi radioul sau zgârie norii.

Evoluția stilului Art Deco

Curentul are numele derivat de la Expoziția mondială ținută la Paris în 1925, fiind o abreviere pentru lungul nume Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes, expoziție care a promovat de fapt bunuri de lux și artă de origine franceză, asigurând totodată lumea că Parisul a rămas și va rămâne centrul internațional al stilului, modei și artei și după Primul Război Mondial.

Art Deco a existat ca un stil major, cristalizat în arta europeană încă de la începutul anilor 1910, fără a avea în schimb acest nume consacrat, nume pe care l-a câștigat doar după expoziția sus-amintită. Evident, Art Deco nu a fost, în nici un caz, un rezultat al expoziției de la Paris din 1925, ci doar a fost promovat cu fervoare și impact cvasi-universal de către aceasta.

Apariția și promovarea Art Deco în Statele Unite este categoric legată de Paris 1925. Cu excepția unor manifestări arhitecturale timpurii pentru S.U.A., dar de maturitate a stilului în Europa, așa cum ar fi clădirea primăriei din Asheville, Carolina de Nord, continentul nord-american „prinde” un tren de mai târziu al stilului.

Astfel, Art Deco-ul american înflorește cu adevărat după 1928, crește rapid în intensitate și profunzime, și atinge înalte culmi de rafinament în anii 1930, fapt care a făcut pe unii critici de artă, referindu-se la acel deceniu, să folosească sintagma Deceniul american al Art Deco (The Decade of the American Art Deco).

Similar Statelor Unite, Canada devine una din țările în care Art Deco penetrează puternic, în special în arhitectură. Arhitecți, precum Ernest Cormier, creează clădiri memorabile, printre care clădirea centrală a Universității din Montréal, pavilionul Casault al Université Laval și clădirea Curții Supreme de Justiție a Canadei sunt tot atâtea exemple de Art Deco ajuns magnific la apogeu.

Dacă Statele Unite ale Americii și Canada (în marile sale aglomerări urbane) rămân „centrul mondial” al arhitecturii Art Deco, Paris rămâne totuși, în final, „centrul mondial” al designului și modei realizate în acest stil.

Mobilierul, artele vizuale, fierul forjat, diferitele lucrări în metal, sticla, ceramica, ceasurile, bijuteriile și, bineînțeles moda feminină sunt tot atâtea direcții diferite de manifestare plenară a Art Deco în jurul unor personalități artistice. Printre aceste personalități ale designului Art Deco se pot aminti ebeniștii Jacques-Emile Ruhlmann, unul dintre ultimii "ebenisți tradiționali" ai Parisului, și Jean-Jacques Rateau, firma de mobilier Süe et Mare, confecționerul de fier forjat Edgar Brandt, metalo-graficianul și coloristul Jean Dunand, realizatorii de artefacte de sticlă și vitralii René Lalique și Maurice Marinot, realizatorii de ceasuri și bijuterii de la firma Cartier, couturierul Paul Poiret, care a excelat atât în îmbrăcăminte realizată în stil Art Deco, dar și Art Nouveau, pictorul Raoul Dufy și designerii de haine feminine Jeanne Lanvin, Paul Iribe și Georges Lapepe.