Clasa: X A, C Arta medievală din Țările Române, lecție din manual,

Arta în Țările Române în perioada medievală 

secolele XIII, XIV, XV

 Lectii scanate din manual

Exemplificări 

Biserici paleocreștine pe teritoriul României 

Bazilica de la Sucidava

Biserica de la Basarabi, Constanța

Bazilica paleocreștină Niculițel

Biserica paleocreștină, Constanța

Secolul XIV

Biserica Domnească Sf. Nicolae, Curtea de Argeș

Picturi în interiorul bisericii Sf. Nicolae Domnesc

Picturi murale în frescă în stil Bizantin

Biserica Mănăstirii Cotmeana

Mănăstirea Tismana

Interior

Biserica Mănăstirii Neamț

Picturi murale, Bolnița, Cozia

biserica Bolnița, Cozia

biserica mănăstirii Cozia

Influențe bizantine în Țările Române

Mănăstirea Sf. Naum, Ohrida, Macedonia de Nord 

Icoană din Ohrida

Biserica Sf. Clement, Ohrida, Macedonia de Nord

Icoane de la Muntele Athos, Grecia

Mănăstirile de la Muntele Athos, Grecia

Recomandare: elevii vor căuta și alte exemple pe Internet și vor alcătui un folder cu imagini și texte pe această temă: Arta medievală în Țările Române.

De asemenea vor  realiza schițe cu edificii și artefacte medievale românești

Pentru imagini și texte despre

Arhitectura romanică și gotică din Transilvania sec. XIII, XIV, XV

elevii vor accesa linkul:

https://artemunt.blogspot.com/2021/01/clasa-x-c-arhitectura-gotica-din.html

Clasa: X A,C Arhitectura religioasă în Țara Românească sec XIV, XIX

Biserica Domnească, Curtea de Argeș

Arhitectura religioasă din Tara Româneasca in secolele XIV-XIX

 

Influenta Bizantului se exercita asupra arhitecturii noastre bisericesti pe mai multe cai: direct, prin mesteri adusi de la Constantinopol de primii nostri voievozi, fie indirect, prin mesteri veniti din regiunile ortodoxe sud-dunarene (Bulgaria, Serbia si Muntele Atos) sau din Orient (Turcia si Armenia).

 

a)  Cele mai vechi biserici romanesti de zid (piatra si  caramida), pastrate pana astazi, sunt bisericile San-Nicoara si Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Arges, construite in epoca intemeierii Tarii Romanesti (inainte de anul 1352). Amandoua reprezinta tipul bizantino-constantinopolitan, adica stilul bizantin cel mai pur, format in capitala imperiului in epoca imparatilor Macedoneni (secolele IX-XI).

 

b)  In a doua jumatate a secolului XIV, cuceririle trucesti in Balcani pun capat influentei bizantine venite direct din Constantinopol si o inlocuiesc cu cele venite prin Serbia si Bulgaria.

Apar astfel la noi o serie de biserici de tip sarbo-bizantin, ca bisericile fostelor manastiri Vodita II, zidita de calugarul Nicodim pe la 1370 (azi numai ruine), Tismana, zidita putin mai tarziu (refacuta in secolele XVI, XVIII si XIX), Cozia, zidita de Mircea cel Mare pe la 1386 (cea mai importanta si mai bine pastrata), Bradet si Cotmeana (in judetul Arges), ambele construite tot in vremea lui Mircea cel Mare.

 

Sistemul sarbesc de acoperire a naosului se caracterizeaza prin aceea ca bolta principala a naosului (turla cu cupola) se sprijina in interior pe patru arcuri mari (doua longitudinale mai inguste si doua transversale mai late), dar pilastrii care le sustin nu mai sunt in interiorul naosului, ca la Sf. Nicolae din Curtea de Arges, ci sunt adosati, adica alipiti de fata interioara a zidurilor laterale, lasand astfel liber tot spatiul din naos. Sistemul acesta va fi adoptat definitiv, fiind generalizat la toate bisericile romanesti.

 

c)  La inceputul secolului al XVI-lea s-au creat in Tara Româneasca doua monumente, care din punct de vedere arhitectonic par sa fie opera unor mesteri constructori autohtoni,  dar care  in  decorul sculptural  al fatadelor tradeaza vadite influente orientale, de origine turceasca, armeana si georgiana. E vorba de biserica manastirii Dealu de langa Targoviste, zidita de Radu cel Mare in jurul anului 1500, si vestita biserica a manastirii din Curtea de Arges, zidita de Neagoe Basarab intre 1512 - 1517, pe locul vechii catedrale mitropolitane a tarii, din sec. XIV, si restaurata in a doua jumatate a secolului trecut, de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy. Ambele pastreaza planul treflat al bisericilor de tip sirbo-bizantin, dar aduc o largire a pronaosului.

 

d)  O ultima faza a influentei bizantine indirecte se exercita asupra arhitecturii noastre bisericesti prin filiera Sfantului Munte, in vremea lui Neagoe Basarab, care a ctitorit, in afara de minunea de la Curtea de Arges, doua monumente de tip atonit: biserica actuala a manastirii Snagov (zidita in locul celei vechi, pe la 1517) si fosta catedrala mitropolitana din Targoviste.  

 

e)  Secolul XVI constituie faza de formatie a unei scoli locale in arhitectura bisericeasca din Tara Romaneasca ; se dezvolta asa numitul stil vechi romanesc sau muntenesc. Se formeaza o scoala de mesteri constructori, sculptori si decoratori bastinasi, care nu mai copiaza modele straine, ci recurg la imitarea vechilor constructii din tara, transformand elementele straine intr-un spirit nou, adaptat la gusturile, posibilitatile si conditiile locale. Se inalta astfel o numeroasa grupa de biserici de mici dimensiuni, cele mai multe la tara, si, in majoritate, ctitorii boieresti. Ca element nou apare acum, deocamdata sporadic, la fatada de apus, pridvorul pe arcade deschise.

 

Dintre bisericile mai importante de acest fel din sec. XVI, amintim, de ex.: biserica fostei manastiri Valea din comuna Titesti, judetul Arges (zidita de Petru Voievodul, zis Radu Paisie, la 1537), biserica din Stanesti-Valcea (zidita in acelasi an, de boierii Buzesti), bolnita manastirii Cozia (zidita la 1542 de Radu Paisie), biserica Curtea Veche din Bucuresti (zidita de Mircea Ciobanul, inainte de 1559), biserica fostei manastiri Bucovat de langa Craiova (zidita de banul Stefan la 1570), biserica fostei mianastiri Cobia (1572), biserica fostei manastiri Tutana din judetul Arges (1589), biserica fostei manastiri Marcuta de langa Bucuresti (1588-1592, cu modificari ulterioare), dar mai ales biserica fostei manastiri Mihai-Voda din Bucuresti (ctitorie din 1591 a lui Mihai Viteazul).

 

f) Secolul XVII reprezinta o epoca de inflorire a arhitecturii noastre bisericesti, mai ales sub domnia lui Matei Basarab (1632-1653). Constructiile noi reprezinta planuri foarte variate, creind insa un tip nou de biserici, specific acestei epoci : plan simplu, dreptunghiular (mai rar trilobat), format din naos cu o singura absida poligonala, o singura turla-clopotnita pe bolta pronaosului si pridvor deschis, sustinut pe coloane octogonale sau circulare. Amintim, dintre bisericile acestei grupe : biserica manastirii Arnota (ctitorita in 1633 de Matei Basarab), biserica din Calinesti-Prahova (ctitoria aceluiasi, din 1636), biserica fostei manastiri Strehaia (idem, 1645), biserica fostei manastiri Brebu-Prahova (idem, 1650), Plumbuita de langa Bucuresti (1647), biserica manastirii Polovragi (ctitoria marelui postelnic Danciu Parcalabul, din 1653), biserica din Golesti, Arges (ctitoria din 1646 a marelui vistier Stroe Leurdeanu) s.a. Un monument aparte din aceasta epoca e biserica Stelea din Targoviste, ctitoria lui Vasile Lupu din 1645, care reprezinta un exemplu de priceputa imbinare a elementelor, muntenesti cu cele moldovenesti.  

 

Intre 1656-1659 se zideste biserica Mitropoliei din Bucuresti (actuala catedrala patriarhala), care reprezinta o noua interpretare a planului bisericii lui Neagoe de la Curtea de Arges (plan treflat, pronaos largit, cu 12 stalpi, patru turle), la care adauga in plus pridvorul deschis, sprijinit pe stalpi puternici de zid (restaurata in 1960).

 

g) A doua jumatate a secolului XVII aduce o noua dezvoltare in evolutia stilului romanesc, prin monumentele ctitorite de boierii Cantacuzinesti (biserica manastirii Cotroceni, biserica Doamnei si Coltea din Bucuresti, biserica veche a manastirii Sinaia, biserica din Filipestii de Padure-Prahova, biserica din Fundenii-Doamnei de langa Bucuresti s.a.), care se disting printr-o atentie sporita pentru decoratia interioara si exterioara si indeosebi prin bogata ornamentatie a motivelor florale , care imbraca coloanele din pridvor si pronaos si chenarele de usi, si ferestre. Ele constituie premize ale stilului romanesc numit "brancovenesc", care infloreste sub domnia lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) si care reprezinta desavarsirea sau maturizarea stilului autohton. Citam, dintre ele, biserica platului brancovenesc de la Mogosoaia din 1688 (care pastreaza inca planul dreptunghiular si caracterele bisericilor lui Matei Basarab), manastirea Hurezi cu intregul ei complex arhitectonic (1691 s.u.), biserica curtii domnesti din Doicesti. (judetul Dambovita, 1706), biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti (1707, refacuta in sec. XIX), biserica manastirii Mamul (1696), biserica de azi a manastirii Govora (1711) s.a.

 

Dupa Brancoveanu, seria monumentelor de tip brancovenesc se continua cu biserica manastirii Antim din Bucuresti (ctitoria lui Antim Ivireanul, terminata dupa moartea lui, la 1714), manastirea Vacaresti (ctitoria lui Nicolae Mavrocordat, dintre 1716-1722), biserica Cretulescu din Bucuresti (1722), biserica Stavropoleos din Bucuresti (1724-1730), considerata de obicei ca ultima realizare de seama a stilului brancovenesc.

 

h) Decadenta economica si sociala, care caracterizeaza epoca domniilor fanariote, aduce cu sine si decadenta artei noastre bisericesti. Din aceasta perioada amintim, in Bucuresti, bisericile : Scaune (1705), Mantuleasa (1734), Sf. Elefterie-vechi (1744), Batiste (1764), Sf. Stefan (1768) s.a., iar in restul tarii : biserica schitului Balamuci de langa Caldarusani (1752), biserica din Pietrosita,Arges, 1765-1767), biserica Toti-Sfintii din Ramnicu-Valcea (1764), Sf. Ingeri din Curtea de Arges (1710) s.a.

 

Secolul XIX inseamna, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova, disparitia aproape totala a vechiului stil romanesc din arhitectura bisericeasca, din cauza influentelor occidentale si a celor rusesti (acestea din urma vizibile mai ales in Moldova, in tendinta de inmultire a turlelor de diverse forme, mai ales cepiforme). in nordul Moldovei, arhitectul austriac Romstorfer restaureaza citeva monumente de arta ca : Putna (in forma din secolele XVII-XVIII), Sf. Gheorghe din Suceava (de la inceputul secolului XVI), Mirautii din Suceava (in forma din sec. XVII) s.a., respectand oarecum vechiul stil moldovenesc.

 

 In Tara Romaneasca, in epoca domnitorilor Barbu Stirbei si Gheorghe Bibescu, arhitecti ca austriacul Schlatter, fara nici o intelegere fata de valorile artei bizantine si romanesti, refac intr-un stil neogotic hibrid, la moda pe atunci in Austro-Ungaria, biserici vechi, ca Bistrita din Oltenia (secolele XV-XVI), Tismana, Arnota, Antim si Sf. Spiridon din Bucuresti s.a., modificandu-le substantial formele initiale. Opera aceasta de falsificare a infatisarii originare a vechilor noastre monumente e continuata, dupa Unirea Principatelor, de arhitectul, francez Andre Lecomte du Nouy, care "restaureaza", unele vechi ctitorii, fara sa le darame (manastirea lui Neagoe de la Curtea de Arges si Trisfetitele de la Iasi), dar daramand pe altele, pentru a le reface din materialele vechi, in forme cu totul noi, sau prea putin asemanatoare cu cele vechi (mitropolia din Targoviste, Sf. Nicolae domnesc din Iasi, Sf. Dumitru din Craiova s.a.).

 

Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX aduce renasterea nu numai a stilului national in arhitectura civila (prin arhitecti ca Ion Mincu), ci si a celui bizantino-romanesc in arhitectura noastra bisericeasca, datorita arhitectilor si istoricilor de arta grupati in jurul fostei Comisii a Monumentelor Istorice (N. Iorga, Gr. Cerkez, N. Ghika-Budesti s.a.). Sub conducerea acestora se ridica din ruine si se restaureaza in formele lor originare (sau cat mai apropiate de acestea) monumente ale artei bisericesti, ca : Sf. Nicolae din Curtea de Arges, Cozia, Snagovul, Mihai Voda si Curtea Veche din Bucuresti, o mare parte din bisericile moldovene ale lui Stefan s.a. Totodata, sub conducerea unor arhitecti (ca Petre Antonescu, N. Ionescu-Berechet s.a.), se cladesc   biserici-catedrale si parohiale monumentale, care revin la formele arhitecturii clasice bizantine sau reproduc monumentele cele mai izbutite ale stilului national muntenesc (brancovenesc) sau moldovenesc (Sf. Elefterie Nou si Sf. Vineri-Grivita din Bucuresti, catedrala mitropolitana din Sibiu, catedrala din Tg. Mures, catedrala fostei episcopii din Constanta s.a.).

 

Biserica de la Cozia

biserica domnească din Târgoviște

Clasa: XI A Realismul

Temă: elevii vor căuta pe Internet (cu ajutorul Google) date despre imaginile exemplificate (autorul, titlul, anul, locația, tehnica artistică, analize, comentarii etc.)

De asemenea vor mai căuta pe diferite site-uri alte informații despre Realism și marii săi pictori și la vor aduna în foldere tematice ce vor fi prezentate la evaluare.

Mari pictori ai Realismului

în arta Europeană a secolulului XIX

REALISMUL ȘI ȘCOALA DE LA BARBIZON

Lecția scanată din manual

Gustav Courbet, Honore Daumier, Jean-Francois Millet,  Camille Corot

Gustav Courbet  1819-1877

 Jean Désiré Gustave Courbet 1819-1877,a fost un pictor francez, care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea. Angajat în evenimentele politice ale timpului său, a fost ales în conducerea Comunei din Paris din anul 1871. Viața lui coincide cu o perioadă deosebit de furtunoasă din istoria Franței dar Courbet nu a fost legat de niciun regim politic, rămânând fidel, cum avea să spună el însuși, "regimului libertății".

 La sosirea lui în Paris pentru a studia Dreptul, în anul 1839, ia contact cu pictori ca Eugène Delacroix și Jean Auguste Ingres, se interesează însă mai mult de creația lui Théodore Géricault. Se decide repede și irevocabil să devină pictor și, începând din anul 1840, se dedică tot mai mult studiilor sale de pictură. Se înscrie la cursul pictorului academic Charles Steuben, frecventează și câteva academii așa zise independente, pentru a putea lucra după model, studiază la Muzeul Louvre maeștrii picturii spaniole, venețiene și olandeze. Îi admiră în special pe olandezi - pe Rembrandt van Rijn și pe Frans Hals - iar în 1847 face chiar o călătorie în Olanda pentru a cunoaște mai bine pictura olandeză.

În anul 1844, reușește să expună pentru prima dată un tablou la Salonul din Paris. În 1845 și 1846 expune din nou câte un tablou, în schimb, în 1847 toate picturile pe care le-a trimis au fost refuzate. Courbet este adept al revoluției din februarie 1848 , dar nu ia parte activ la ea. Se folosește însă de prilejul oferit de desființarea comisiei de acceptare a Salonului și expune peste zece tablouri. În anul următor, Courbet repurtează primul său succes adevărat la Salon, când juriul, reînființat, îi acceptă șapte lucrări prezentate. Statul francez achiziționează tabloul său intitulat O după-amiază la Ornans, și Courbet este distins cu o medalie. Aceasta îi asigură de aici încolo dreptul de a expune la Salon fără a prezenta lucrările comisiei de selecție.

Anii 1849 și 1850 îi petrece la Ornans. Lucrează la compoziția O înmormântare la Ornans, dedicată amintirii bunicului său, decedat cu un an în urmă. Tabloul expus la Salon provoacă scandal. Courbet este declarat pictor socialist căruia îi place urâțenia. După trei ani, ținta atacurilor criticii este un alt tablou, Baigneuses. Apare însă un tânăr colecționar, Alfred Bruyas, care descoperă cu entuziasm picturile lui Courbet și decide să le cumpere în mare cantitate. Pictorul petrece în casa acestuia din Montpellier câteva luni din vara anului 1854, timp în care pictează tabloul Întâlnirea - Bonjour, Monsieur Courbet. Pleacă apoi la Palavas, pe malul Mării Mediterane, unde pictează câteva tablouri cu tematică marină.

În 1855, la Expoziția Universală, Courbet prezintă unsprezece tablouri în grupul pictorilor reprezentând Franța. Juriul nu i-a acceptat însă unele din tablourile prezentate; atunci Courbet, cu sprjinul material al lui Bruyas, ridică în apropierea expoziției propriul său pavilion, denumit "Le Réalisme", unde expune circa patruzeci de tablouri. Acest act de independență nu a avut totuși un ecou tocmai favorabil în lumea artistică.

Courbet pictează în tot cursul vieții sale multe autoportrete, caracterizate printr-o extraordinară diversitate. Artistul apare în ipostaze diferite: tânăr dandy cu privire provocatoare (Courbet cu câine negru, 1844), tânăr artist visător (Bărbat cu centură de piele, 1846), fumător de pipă, rănit în duel, muzicant etc. Prin autoportretele sale, el dă de înțeles că el nu este ceea ce consideră alții că ar fi, că el nu poate fi simplificat ca o persoană sau alta, fiindcă în el se regăsesc personaje diferite.

Picasso, replici moderne la tabloul lui Corbet

În 1857, tabloul Domnișoarele de pe malul Senei expus la Salon declanșează din nou critici aspre. În schimb, pictorul se bucură de mult succes în Germania, participă la numeroase expoziții în Belgia și Olanda.

În 1863, Courbet pleacă pentru un timp la Saintes, unde se întâlnește cu Jean-Baptiste Corot, care dorea să picteze în aceeași regiune. Courbet pictează teme foarte variate: portrete, peisaje, etc.

La 18 martie 1871, după înfrângerea Franței în războiul cu Prusia și sfârșitul celui de-al II-lea Imperiu, începe să funcționeze guvernul revoluționar al Comunei din Paris, care durează până la 27 mai 1871. În septembrie 1870, Courbet este ales președinte al Uniunii Artiștilor. În competența sa intră și muzeele din Paris și protecția monumentelor. În timpul Comunei este ales deputat al poporului. După înăbușirea Comunei, Courbet este arestat și acuzat că ar fi inițiat dărâmarea Coloanei Vêndome. Este condamnat la șase luni de închisoare. După eliberare, emigrează în Elveția, stabilindu-se în localitatea La Tour-de-Peilz de pe malul lacului Geneva. Courbet nu se mai întoarce în Franța niciodată. Încearcă, fără succes, să-și salveze bunurile și tablourile, care sunt risipite treptat, fiind vândute pe prețuri derizorii. În tot cursul anului 1877 starea sănătății lui Courbet se deteriorează continuu. Moare la 31 decembrie, răpus de o boală de inimă și de ficat, boală de care suferea încă din 1873.

Honore Daumier 1808-1879

Desen, tuș negru 

Desen de Picasso

Jean-Francois Millet  1814-1875

Desen și pictură de Van Gogh după Millet

Milet și Van Gogh

Picturt de Dali după Angelus

Pictură de Van Gogh

Pictură de Van Gogh

Camille Corot  1796-1875

Desene de Cotot

Școala de la Barbizon

Școala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon situată la sud de Paris, în apropierea pădurii din Fontainebleau (departamentul Seine-et-Marne), care devine locul preferat de întâlnire și de creație al artiștilor, devenind astfel leagănul unei școli de pictură. Membrii fondatori ai acestei școli au fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet și Charles-François Daubigny, la care se alătură încă un mare număr de alți artiști, printre care și Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor lor, peisajul francez se înnobilează. La influența peisagiștilor olandezi și englezi, artiștii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunțând în mare parte la stilul clasicist.

Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890 datorită lucrării criticului de artă scoțian David Croal Thomson intitulată "The Barbizon School of Painters". De atunci termenul a fost pus sub semnul întrebării de mulți critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată "școală" de pictură în Barbizon, fiind vorba de fapt de un grup de artiști cu stiluri foarte diferite și din epoci diverse, care au descoperit ca sursă de inspirație peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau și din împrejurimile sale.